Imnele Triodului - cea mai buna cateheza petru Postul Mare
În tradiţia răsăriteană postul a avut un caracter profund spiritual, urmărind în special ceea ce Sfinţii Părinţi aveau să numească metanoia. Postul mare pentru imnografii bizantini e inainte de toate vremea pocăinţei (ho kairos tes metanoias). O astfel de înţelegere a Postului Mare este redată magistral de imnografia bizantină, atât de frumoasă şi pătrunzătoare, cuprinsă în Triod. Din păcate, astăzi, sunt foaste puţini cei care mai sesizeasză profunzimea sensului postului în general, al Postului Mare în special, reducândul doar la nişte reguli mai puţin esenţiale. Potrivit Pr. Alexandru Schmemann aceasta se datorează ignorării Triodului: „Necunoaşterea Triodului este cauza principal a dezvoltării lente către o adevărată întelegere a Postului… reducându-l la o obligaţie juridică şi la un set de reguli dietetic. Nu există cale mai apropiată de redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului”.
Perioada Triodului este o perioadă de meditaţie duhovnicească pentru toţi. „Uşile Pocăinţei” acum sunt uşile cerului deschise în inimi pentru toţi. „De aceea, perioada Triodului, ca şcoală a eliberării de păcat şi nevoinţă pentru mântuire, este un urcuş spre Sfintele Paşti, o ridicare a sufletului din păcat pentru a-L întâlni pe Hristos Cel înviat, căci învierea în Hristos este cu adevărat viaţa împărăţiei lui Dumnezeu împărtăşită oamenilor”. Aşadar, îndemnul spre pocăinţă făcut de Biserică în această perioadă nu se adresează numai mie, ci nouă tuturor.
Veniţi popoare să primim astăzi dorul posturilor, ca o vreme a pocăinţei de Dumnezeu dăruită şi cu aceasta pe Dumnezeu să-L înduplecăm, sau: Călătoria virtuţilor s-a deschis. Cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi încingându-vă cu nevoinţa cea bună a postului.
Triodul este cu adevărat vremea luptelor celor duhovniceşti, biruinţa cea împotriva demonilor, înfrânarea cea întrarmată, podoaba îngerilor, îndrăznirea cea către Dumnezeu, vreme bineprimită, vremea pocăinţei.
Triodul este acel timp privilegiat din cursul anului bisericesc când pregătirea pentru participarea credincioşilor la drama Pătimirilor şi Învierii din Săptămâna Mare, ia forma unei anticipări ascetice a Paştelui. Pe parcursul a patruzeci de zile de post, priveghere şi rugăciune stăruitoare, aceştia lucrează cu smerenie în ei înşişi la curăţirea şi restaurarea firii întinate şi risipite de păcat. Întreg acest efort spiritual al Postului Mare este jalonat şi însoţit în Ortodoxie de cultul Bisericii cuprins în Triod, una dintre cele mai profunde şi zguduitoare cărţi. Deci, ca moment unic al Bisericii Răsăritene, sinteză a liturgicii şi asceticii ortodoxe, asimilare practică a teologiei Părinţilor şi reflex al spiritualităţii monahale, Triodul îl iniţiază concret pe credinciosul ortodox în imitarea lui Iisus Hristos invitându-l la actualizarea mistagogică a Botezului său aflat în inima tainei Paştelui.
Crucea şi Învierea lui Hristos devin astfel experienţă concretă în cultul şi în spiritualitatea Bisericii, ajung taina mântuitoare a răstignirii şi învierii noastre. Mai mult decât din cărţile părinţilor filocalici pe care foarte mulţi creştini nici nu le cunosc, credincioşii au posibilitatea să înţeleagă din cărţile Triodului şi Penticostarului, în această perioadă liturgică, zi de zi, duminică de duminică, importanţa pocăinţei în viaţa lor. Alegerea acestei cărţi se impunea între toate celelalte cărţi liturgice, dat fiind că istoria sa reprezintă în modul cel mai sintetic întreaga tradiţie liturgică, iar prin obiectul său – pregătirea Paştelui – „arată limpede că esenţa însăşi a ritualului e misterul: îndumnezeirea, suflet şi trup, a persoanei umane prin împărtăşirea ei iniţiatică şi ritualică de plinătatea divino-umană a Persoanei lui Iisus Hristos.”
Centralitatea Crucii în Triod
Într-un mod unic şi foarte precis Triodul, încă o dată, ne arată Crucea ca fiind principiul nemijlocit al virtuţilor şi, invers, toate virtuţile converg în participarea mistică a celui ce le practică la Pătimirea lui Hristos. În Hristos şi îndeosebi în Crucea Sa sunt concentrate şi aduse la desăvârşirea lor toate virtuţile, căci, „fiinţa tuturor virtuţilor e Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi”, după cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Cuvinte, Care ai fost întins pe Cruce, adunând cele ce era depărtate de la Tine, înălţând gândul meu din gunoiul patimilor, cu tot felul de virtuţi îmbogăţeşte-l, dând inimii mele frica de Tine cea preacurată şi sufletului meu dragostea cea desăvârşită, care mă desparte de dragostea cea trupească, ca să plac Ţie în aceste zile prin post,prin rugăciune şi cerere, şi să văd în chip luminos ziua Învierii Tale, primind mare mila Ta.
În acest sens, Triodul ne aduce un plus de lumină în înţelegerea tuturor virtuţilor, mai ales a pocăinţei. Ideea de bază a Triodului este că nu putem ajunge la Înviere decât trecând mai întâi prin Cruce „căci prin Cruce a venit bucurie la toată lumea.”
Astfel, Triodul ne pune în faţă, pe lângă pocăinţă, trei virtuţi esenţiale care o însoţesc ca trei braţe ale aceleiaşi Cruci:
- asceza, unită cu milostenia;
- rugăciunea;
- smerenia;
Stadionul virtuţilor s-a deschis. Cei ce voiţi să vă întreceţi intraţi, încingându-vă cu nevoinţa cea bună a Postului! Căci cei ce se întrec după lege, după dreptate se şi încununează. Luând deci toate armele Crucii, să ne luptăm împotriva vrăjmaşului, ca un zid nestricat ţinând credinţa, ca o platoşă rugăciunea, iar ca un coif milostenia. În loc de sabie să ţinem postul care taie toată răutatea de la inimă. Cel ce face acestea va primi cununa cea adevărată de la Împăratul tuturor, Hristos, în ziua Judecăţii.
Venerarea Crucii în mijlocul Postului Mare, de exemplu, după ce în Duminica Ortodoxiei s-a amintit că ea nu este idol, ci închinarea urcă la prototip, are o valoare considerabilă. Venerarea ei transmite credincioşilor bucuria Crucii, adică efectele mântuitoare ale Patimii. Cei ce o sărută cu evlavie sunt încredinţaţi că primesc Duhul Sfânt şi găsesc o adevărată sfinţire în razele duhovniceşti pe care le iradiază Crucea:
Făcătoarea de viaţă Cruce stând înainte şi de faţă arătându-se,aruncă razele harului cele luminoase. Să mergem şi să luăm lumină de veselie şi iertare, aducând laude Domnului.
Venerarea lemnului Crucii e un har dat de Dumnezeu, cuprinzând în el întreaga iconomie şi anticipând bucuria pe care o aduce celebrarea Patimii:
Mare eşti Doamne şi mult-Milostiv! Căci ne-ai dat să ne închinăm acum făcătoarei de viaţă Crucii Tale, pe care s-au pironit mâinile şi picioarele Tale, pe care s-a vărsat sângele din preacurată coasta Ta, izvorându-ne nouă viaţă.
Acest har e atât de mare, încât de Cruce nu ne putem apropia decât după ce ne-am curăţit în timpul celor trei săptămâni precedente:
Cu mulţimea milei Tale, PreaÎndurate Doamne, curăţeşte mulţimea păcatelor mele şi mă învredniceşte a vedea cu suflet curat Crucea Ta şi a o săruta întru această săptămână a Postului….
Din troparul de mai sus reiese că, pe de o parte, pocăinţa în sine este o luare a Crucii, iar pe de altă parte, de Cruce, nu ne putem apropia decât prin post, curăţie şi pocăinţă. De Cruce trebuie să ne apropiem pentru că ea este o adevărată anticipare a Patimii şi Învierii lui Hristos, după cum spune şi troparul: Ziua aceasta este a închinării cinstitei Cruci; veniţi toţi la dânsa.Că revărsând razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos, le pune înainte. Să o sărutăm deci toţi, sufleteşte bucurându-ne!, iar pe de altă parte, pentru că din puterea Crucii, luăm putere pentru a continua efortul nostru de curăţire şi pocăinţă. Crucea ne dă puterea de a respinge prin înfrânare patimile trupeşti, pentru a ajunge la Înviere. Ea ne hrăneşte, sfinţeşte şi întăreşte sufletele şi trupurile. Nu numai în duminica a treia, ci şi în tot Postul Mare ea este privită drept cârmă, graţie căreia vom ajunge la limanul mântuirii:
Tăria postului, ajutătoare celor ce priveghează…apărătoare celor ce li se face război.
În centrul Postului Mare, Crucea apare ca un pom al vieţii din mijlocul Raiului sub care toţi ne adumbrim. Calea ce duce la Paşte va fi de acum înainte marcată şi organizată de semnul Crucii: e un timp răstignit care duce la Crucea lui Hristos (din Vinerea Mare):
Preacinstita Cruce care sfinţeşte vremea Postului se vede acum; căreia închinându-ne astăzi, să strigăm: Stăpâne, Iubitorule de oameni, dă-ne cu ajutorul ei să trecem şi cealaltă vreme a Postului cu străpungere şi să vedem şi dătătoarele de viaţă Patimi, prin care ne-am izbăvit!
Crucea regăsită în mijlocul Postului Mare, pregăteşte Patima lui Hristos şi aduce aminte credincioşilor că Hristos s-a răstignit de bună voie în centrul lumii pentru a-i reuni pe cei împrăştiaţi de păcat, în unitatea Trupului Său divino-uman:
În mijlocul pământului ai răbdat Cruce şi Patimă, Îndurate, tuturor nepătimire şi răscumpărare dăruind. Pentru aceasta astăzi, la înjumătăţirea Postului, toţi o punem înainte spre închinăciune şi cu bucurie o sărutăm,ca să ne învrednicim toţi a vedea Patimile Tale şi Învierea cea de viaţă purtătoare, luminaţi fiind cu dumnezeieştile virtuţi, Cuvinte al lui Dumnezeu, Unule Mult-Milostiv.
Această adunare a oamenilor evidenţiază şi restaurarea cosmosului dislocat de cădere şi care-şi regăseşte de acum adevăratul său centru în Crucea cu patru braţe (dimensiuni) iradiind prin ea cu strălucirea Învierii (pentru că, se ştie că omul a căzut din starea sa împărătescă dăruită de Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu l-a readus la această stare prin Cruce):
O, câtă este puterea Crucii Tale! Aceasta a înflorit Bisericii înfrânarea smulgând din rădăcină neânfranarea lui Adam cea din Eden, oarecând. Că aceea a adus oamenilor moartea, iar aceasta fără stricăciune izvorăşte lumii nemurire, ca din alt izvor al Raiului,cu vărsarea sângelui Tău cel izvorâtor de viaţă şi a apei. Pentru aceasta toate s-au făcut vii.
Arătarea slăvitei Cruci în centrul Postului Mare îngăduie aşadar, definirea limpede a fundamentului hristologic al tuturor virtuţilor chemate să fie practicate în timpul celor patruzeci de zile, având în frunte virtutea pocăinţei. Viaţa creştinului constă înainte de toate din „a-şi lua crucea sa în toate zilele” pentru a-I urma lui Hristos, sau chiar de a urca pe Crucea lui Iisus, de a fi răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El.
În general, monahii sunt numiţi purtători de cruce (staurophoros), căci toată viaţa lor, toate gesturile, gândurile lor sunt marcate de semnul Crucii. “Urcând pe Cruce, îmbrăcând Crucea, creştinul se înalţă mai presus de pământ şi de grijile lui.” El ajunge asemenea lui Hristos – mort pentru lume – şi de fiecare dată când va fi în comuniune cu Patima Sa, se va afla în starea omului care a omorât desăvârşit toate poftele simţurilor, după cu scrie Sf. Grigorie de Nyssa: „…a ne întoarce spre Cruce, înseamnă a ne face întreaga viaţă moartă pentru lume şi răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat.”
Iată că, pocăinţa nu este pur şi simplu o asumare a Crucii, o neîncetată răstignire duhovnicească, ci însăşi Crucea a devenit simbolul făptuirii, a pocăinţei mai ales şi a participării voluntare a creştinului la Patima lui Hristos în săptămâna Pătimirilor. Hristos însă, în Patima Sa, a coborât până la iad, vrând să-l mântuiască pe Adam după cum spune Prohodul:
Pe pământ ai venit. Pe Adam să-l mântui, şi pe acesta negăsind, jos Te-ai pogorât, pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.”
Adam deci, a fost mântuit, iadul a fost desfiinţat ca realitate ontologică exterioară, dar, trebuie să ţinem seama că ontologia Iadului este legată de libertatea omului, care poate să-l creeze pentru sine sau pentru alţii, adică de posibilitatea unui iad subiectiv, personal. Această idee o găsim într-o rugăciune adresată Sfintei Fecioare:
Tu, Fecioară eşti lăcaş al Vieţii Celei nestricăcioase. Pentru aceasta mă rog Ţie: înviază-mă pe mine, cel ce zac în groapa Iadului, patimilor mele, Fecioară.
Este adevărat că încuietorile iadului au fost zdrobite pentru cei din Adam, dar prin Cruce trebuie ca fiecare să le zdrobească înlăuntrul voinţei sale, unde germinează şi se dezvoltă patimile. Dacă nu există un iad eternizat, paralel cu Împărăţia lui Dumnezeu, totuşi, omul îşi creează o stare similară cu a iadului, prin patimi şi păcat:
Mă îngrozesc şi mă înfricoşează focul cel nestins al gheenei, viermele cel cumplit, scrâşnirea dinţilor; ci slăbeşte şi-mi lasă greşelile şi în starea cea dimpreună cu aleşii Tăi, Hristoase, rânduieşte-mă.
Acest lucru este arătat şi în Canoanele din Octoih, nu numai din Triod. În acestea sunt descrise stările infernale ale subiectivităţii credinciosului şi lupta lui de a le învinge. În modul cel mai profund, pogorârea la Iadul patimilor şi ridicarea de acolo, prin pocăinţă, la Raiul virtuţilor, au fost ilustrate de către Sf. Siluan Athonitul, care a primit de la Însuşi Hristos, porunca de a „ţine neîncetat mintea în iad şi de a nu deznădăjdui”. Acesta a fost un mesaj adresat prin el de către Hristos, umanităţii contemporane dominată de un sentiment crescând de disperare în faţa absurdităţii generale a existenţei, umanitate care a pierdut învăţătura Părinţilor legată de pocăinţă, asumarea Crucii şi eliberarea din iadul patimilor.
În mod sugestiv, autorii Triodului compară adeseori Postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare este deci, un post luminos, în cursul căruia ne desfătăm de roadele faptelor virtuţilor, pe care le-a cultivat şi recoltat Postul. Gazda care cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu contemplaţie este Duhul Sfânt:
Având pe Duhul Sfânt în Post ospătător bogat, să ne săturăm de darurile Lui şi din destul să ne ospătăm, lăudându-L ca pe Dumnezeul nostru.
Străpungerea inimii este băutura care se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile:
Dumnezeiesc pahar de umilinţă (străpungere), umplând acum harul Postului în chip lămurit, cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie:Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimilor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină.
Această hrană duhovnicească din care ne săturăm paradoxal cu atât mai mult, cu cât lipsim trupul de hrană materială este identică cu cea de care se bucura Adam în Rai:
Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam Raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit ca să ajung şi eu cu bucurie la Patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţă.
Încă de la începutul Postului Mare, deci, Raiul este deja restaurat prin post, virtuţi şi pocăinţă, pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor patruzeci de zile, din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi întrerupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel Înviat. Atunci, creştinii se vor lumina cu adevărat în măsura în care vor fi participat la ospăţul din timpul Postului Mare. „Utilizarea acestor imagini antinomice exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine, care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă, harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea Botezuliu, iar diferitele etape parcurse manifestă fiecare, scopul lor ultim: Învierea.”
Pocăinţa revelează şi ea tensiunea fundamentală a eshatologiei creştine între „deja” (mântuirea realizată şi prezentă) şi „nu încă”(aşteptarea desăvârşirii în îndumnezeirea personală sau/şi a doua venire a lui Hristos), iar elementul fundamental al ei care face ca ea să anticipeze dinainte Patimile Domnului şi să guste dinainte din lumina Învierii, sunt mai ales lacrimile. „Lacrimile ne introduc în misterul agoniei, în Grădina Ghetsimani, în misterul Crucii, căci izvorul lacrimilor curge din coasta străpunsă a Domnului.”
Dacă prin păcat şi nepocăinţă credinciosul a pierdut înfierea divină, prin pocăinţă o redobândeşte şi se reînnoieşte. În concepţia Bisericii, moartea trupului este consecinţa morţii sufleteşti, de aceea, prin rugăciunea duhovnicească, credinciosul cere o înviere din păcate, care să ducă la Învierea de obşte:
Hristoase, Dumnezeule, Viaţa tuturor cea spânzurată pe lemnul Crucii, înviază sufletul meu cel omorât de patimi..., că m-am depărtat de la poruncile Tale şi bogăţia nepăcătuirii, pe care mi-ai dăruit-o, am risipit-o cu voinţa cea iubitoare de păcate şi m-am stricat şi urât m-am făcut cu lucrurile dezmierdării. Dar mă înnoieşte atrăgându-mă la pocăinţă, Cel ce eşti mult-Milostiv.
Întreg Postul Mare este, aşadar, un timp rânduit în vederea răstignirii duhovniceşti şi ne îngăduie să spunem că fiecare din virtuţile practicate aici ca pregătire în vederea celebrării Patimii, este în fapt o participare voluntară şi reală, chiar dacă parţială, la jertfa Crucii. Crucea este principiul nemijlocit al virtuţilor şi invers, toate virtuţile converg în participarea mistică a celui ce le practică, la Patima lui Hristos.
Triodul atacă aşadar, toate patimile şi însăşi rădăcinile lor: plăcerea – cauza iniţială a căderii şi durerea – consecinţa ei împreună cu moartea. Atât una, cât şi cealaltă sunt indispensabil legate de viaţa în Hristos şi de răstignirea duhovnicească.
